Vântul nu este inamicul, este doar un alt obstacol de depășit
Cu vânturile transversale care năruiesc visele la Paris-Nice și vânturile în contra ne fac drumul să muncească mai mult, încercăm să ne amintim de ce vântul nu este inamicul.
În autobiografia sa, Chris Boardman își amintește de o discuție cu doi dintre membrii personalului său secret de veveriță de la British Cycling despre modalități de a simplifica poziția unui ciclist pe bicicletă.
El reușește doar să-i descurajeze de la a-i rupe claviculele lui Ed Clancy și de a-i reașeza umerii.
Bătălia unui călăreț împotriva rezistenței aerului – sau, pentru a-i da numele de zi cu zi pe drumurile Marii Britanii, vântul – este o luptă continuă de proporții Sisyphean.
Plotonul este un exercițiu de drafting la scară industrială, cu toți, cu excepția motocicleților de frunte, capabili să se bucure de beneficiile slipstreaming-ului și de un pic de glumeală cu colegii lor la adăpostul haitei.
Dacă vântul ar trebui să fie atât de insolent încât să vină din lateral mai degrabă decât din față, atunci este timpul pentru eșaloane, acele formațiuni diagonale distinctive de peste drum, care au fost cândva rezerva legionarilor romani și acum sunt vântul -tactica de deviere aleasă de gladiatori moderni de astăzi pe drum.
La cursele mele de antrenament, totuși, niciuna dintre aceste măsuri de înșelăciune nu îmi este disponibilă. Nu am o duzină de colegi disponibili pentru a-mi forma propriul peloton personal, iar cursele în club sunt o opțiune doar pentru weekend.
Dă-mi adăpost
În schimb, am apelat la planificarea unui traseu care să ofere cât mai mult adăpost de vânturile predominante de sud-vest din Regatul Unit.
Folosind cunoștințele mele despre drumurile locale și o hartă Ordnance Survey, am petrecut luni întregi să pun la punct un parcurs care folosea protecția oferită de ziduri, păduri, terasamente și clădiri.
Rezultatul final a fost o buclă de 50 de mile care a petrecut primele 10 mile traversând benzi mărginite de gard viu în direcția nord-vest înainte de a se transforma în vânt.
Lupta din următoarele 10 mile de teren expus a fost atenuată de faptul că au fost ușor în jos, iar când drumul a început să urce din nou, am fost însoțit de o porțiune lungă de pădure, niște garduri vii în alte și chiar zid care înconjoară un castel local.
A urmat o altă secțiune înălțată și expusă înainte să ajung la punctul de cotitură și să pot lua o rută directă spre casă, cu un vânt din spate în spate.
Motivație suplimentară
A fost departe de a fi perfect, dar mi-a oferit cel puțin un stimulent psihologic – dacă nu fizic – să ies chiar și în cele mai vântoase zile aici, pe coasta de est a Scoției (una dintre primele 10 locații cu cele mai vântoase de pe Marea Britanie continentală, conform prognozatorului Paul Michaelwaite de la Netweather.tv. Sud-vestul Țării Galilor este numărul unu, apropo).
Vântul, este clar, este inamicul. Dar trebuie să fie?
În ciuda tuturor traseelor mele și a aprovizionării cu garduri vii, în cele din urmă, mi-am dat seama că adevărata soluție a fost să încep să privesc vântul ca pe un prieten, nu
un dușman.
Toată această rezistență a aerului îl face de fapt ajutorul perfect pentru antrenament. La urma urmei, nu consider cățărările mele locale ca niște dușmani, ci sunt tratate ca provocări. Așa că, când acum suflă un hooly afară, nu văd o scuză pentru a sta în pat, văd dealuri invizibile.
Less is more
Antrenamentul într-un vânt în fața de peste 30 km/h necesită o schimbare de atitudine. Nu folosesc un monitor al ritmului cardiac sau un contor de putere – sunt din școala Graeme Obree „mai puțin este mai mult” când vine vorba de date – și în condiții de vânt nici măcar nu acord atenție vitezei afișate pe Garmin-ul meu. Totul se datorează „simțirii”.
Călătorirea de-a lungul acelei secțiuni plane în care în mod normal aș fi cronometrat 36 km/h, mi se pare că urcăm un deal abrupt când bate vântul.
Cineva, undeva, probabil a calculat o formulă pentru echivalarea vitezei vântului în contra cu gradientul unei urcări. Din propria mea experiență, zdrobirea unui vânt puternic în contra pe plat se simte la fel ca la una dintre cățărările mele obișnuite de șase sau șapte la sută.
Menținerea unei oarecare aparențe de decor este esențială. Lupta cu bicicleta pe o pantă abruptă poate fi justificată, dar lupta pentru a menține roata din față în linie dreaptă pe plat poate părea vag comic.
Menținerea jos pe bare și pedalarea într-o treaptă de viteză puțin mai grea face, de obicei, trucul de a menține stabilitatea și demnitatea.
Stare de spirit
Dar vântul este și o stare de spirit. Este natura cea mai elementară, forța care a modelat și sculptat chiar peisajul prin care călătorim.
Bicicliștii sunt mai expuși la energia sa brută decât orice alți sportivi de pe uscat, cu excepția probabilă a alpinilor. Acesta este un privilegiu rar – să fii capabil să te apropii atât de aproape și personal cu o putere care este de neîmblânzit. Este ca și cum ai mângâi un urs polar.
Întâlnirile cu forțele primordiale sunt din ce în ce mai greu de găsit în această lume modernă în care fiecare risc, pericol și fior pot fi simulate cu
o aplicație pentru smartphone.
Așadar, teroarea pură și viscerală de a fi lovit de o rafală bruscă în timp ce ocoliți un colț sau treceți printr-un gol într-un perete ar trebui să fie venerată mai degrabă decât insultată (deși poate preferați să lăsați jantele secțiunii adânci acasă).
Multe alte sporturi sunt igienizate dincolo de orice recunoaștere, dar ciclismul – chiar și departe de ceaunul circuitului profesionist de curse – ne poate expune totuși la momente de emoție și euforie care opresc inima. Vântul este unul dintre cele mai provocatoare capricii ale sportului nostru, dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne temem de el.
În cursele mele de antrenament, este vorba să mă pregătesc pentru rafala care inevitabil mă va ține în ambuscadă la acea mâna stângă sau să știu că se apropie un gard viu care îmi va oferi câteva minute de recuperare.
Opțiunea de rearanjare chirurgicală a anatomiei unui călăreț ar fi putut să-i fi atras pe membrii mai extremi ai echipei de cercetare și dezvoltare a lui Chris Boardman de la British Cycling, dar prefer abordarea mai filozofică.
Așa cum spune Tim Krabbé în romanul său cult, Călărețul, „Natura este o doamnă bătrână cu puțini pretendenți în zilele noastre, iar pe cei care doresc să folosească farmecele ei îi recompensează cu pasiune.”
