Acolo unde orice om sănătos la minte ar căuta să-l evite, Omul cu ciocanul este îmbrățișat pozitiv de către biciclist. Întrebarea este: de ce?
Următoarele referiri la „suferință” sunt înțelese în contextul sportului. Doar pentru că nu poți sta sub duș după o cursă sau o sesiune de antrenament, nu înseamnă că ai suferit la fel de mult ca o victimă a războiului, a bolii, a foametei sau a sărăciei.
Bicicliștii obișnuiau să sufere în tăcere. Acum cântăm de pe acoperișuri despre asta. În loc de un semn de slăbiciune, este o insignă de onoare. Puteți obține un „Scor Suferință” pe Strava, vă puteți abona la videoclipuri de la „Sufferfest” sau puteți intra într-o cursă numită „The Suffering”.
Un brand binecunoscut a adoptat chiar sloganul Ex Duris Gloria – „From Suffering Comes Glory” – pentru clubul său de ciclism și a publicat o carte numită Kings Of Pain.
Suferința este acum un USP.
În mod inevitabil, noi, amatorii, suntem cei care facem cel mai mare lucru cu suferința. Pentru profesioniști, este doar o altă zi la birou. Când l-am intervievat pe Geraint Thomas despre finalizarea Turului Franței din 2013 cu un pelvis rupt, el a făcut să sune la fel de banal ca și arsul lui pâine prăjită.
Este destul de corect. A plătit un salariu de șase cifre pentru a merge cu bicicleta. Nimeni nu mă plătește să merg să călătoresc în ploaie timp de cinci ore. Am dreptul să mă plâng de durerea mea.
În cartea sa din 1978 The Rider – recent republicată și considerată de mulți drept „Biblia” suferinței – autorul Tim Krabbé îi spune profesionistului olandez și veteranului de turneu Gerrie Knetemann: „Băieți, trebuie să suferiți mai mult, să vă murdăriți. Ar trebui să ajungi în vârf într-un sicriu – pentru asta te plătim.” (Acesta a fost cu un deceniu înainte ca Stephen Roche să aibă nevoie de oxigen după ce s-a prăbușit în vârful La Plagne și a putut comunica doar clipind.)
Knetemann – care va deveni campion mondial – are o viziune puțin diferită: „Nu, băieți, trebuie să descrieți mai convingător.” Aceasta, pe scurt, explică modul în care suferința a devenit sexy.
În zilele de dinaintea reflectării TV în direct a marilor curse, fanii se bazau pe transmisiuni radio și rapoarte din ziare. Comentatorii și jurnaliștii recurgeau adesea la hiperbole și isterie pentru a descrie evenimentele care se desfășoară pe drum. Grimasa unui călăreț ar căpăta o semnificație apocaliptică.
Unul dintre cei mai mari scriitori de sport a fost Antoine Blondin de la L’Equipe, care a acoperit 27 de ediții ale Turului și despre care Bernard Hinault a spus: „Cel mai banal eveniment devine semnificativ pentru Blondin. Trebuie doar să-l vadă
și scrieți despre asta. El a ridicat statutul Turului dându-i propriul său cachet – a devenit un mit care trebuie reînnoit în fiecare an. Oricât de previzibilă ar fi cursa, el ar putea menține interesul pentru ea.”
Și bineînțeles, înainte de concepțiile moderne, de în altă tehnologie, de progresele științifice și de „Protocolul UCI Extreme Weather” de care se bucură grupul de astăzi, călăreții din vremuri chiar au avut de suferit. Doar opt dintre cei 81 care au început Giro d’Italia din 1914 au ajuns până la sfârșitul a ceea ce este considerat cel mai dur Grand Tur din istorie din cauza vremii necruțătoare și a etapelor cu o lungime medie de 400 km.
Sigur, Bradley Wiggins a descris ultimele tururi ale recordului său din 2015 Hour ca fiind „oribile, cu adevărat dureroase”, dar cine poate spune dacă suferința lui a fost mai mult sau mai puțin decât cea a londonezului Freddie Grubb, care l-a precedat ca a fost medaliat britanic cu un secol în TT și care a fost unul dintre cei 44 de cicliști care au abandonat acel Giro din 1914 în prima etapă, după 11 ore de ciclism?
În autobiografia sa, The Climb, Chris Froome se descrie pe sine drept „un lacom la bufetul de pedepse” și spune că durerea „este prietenul care îmi spune întotdeauna adevărul”.
Ținând cont de ceea ce este evident – că suferința este relativă – mi-am îndurat partea echitabilă de durere pe bicicletă, dar nu am considerat-o niciodată „prieten”. Este doar o consecință a forței de a mă împinge – aproape vărsături după ce îmi vine în minte o urcare pe deal în club – sau a îndurat vremea abisală. O lovitură de cinci zile printr-un muson portughez m-a făcut să privesc adânc în sufletul meu și să blestem ziua în care aș fi pus vreodată ochii pe o bicicletă.
În The Rider, Tim Krabbé este dezamăgit de faptul că la fiecare dintre ascensiunile sale pe Ventoux, a ajuns în vârf „simțindu-se proaspăt”, în timp ce oameni ca Gaul și Merckx au avut nevoie de asistență medicală. Ar fi trebuit să se împingă mai tare, de parcă ar fi trebuit să vomit în vârful urcării pe deal. Dar cum poate fi suferința un barometru al efortului când este un termen atât de subiectiv?
Suferința își are locul în ciclism, dar pentru mine este cel mai bine trăită indirect, prin gesturile profesioniștilor. Când un profesionist are de suferit – fie că este vorba despre Nibali care trosnește într-o urcare sau Cancellara care coboară și împinge un deal pietruit – ne dă speranță tuturor, muritorilor de canapea. Arată că și eroii noștri sunt doar oameni.
Indiferent de modul în care definim suferința, există un motiv pentru care bicicliștii au tendința de a o îndura – fie că este vorba de vreme rea, de o urcare monstruoasă sau de altă provocare. Este o rebeliune primordială împotriva modului în care ne-a făcut viața modernă mângâiată și răsfățată.
Ca să citez din nou din The Rider: „În loc să-și exprime recunoștința pentru ploaie udându-se, oamenii se plimbă cu umbrele. Natura este o bătrână cu puțini pretendenți în zilele noastre, iar pe cei care doresc să folosească farmecele ei îi răsplătește cu pasiune.”
Cu alte cuvinte, nu strică să ieși și să suferi din când în când.
